Săpăturile arheologice atestau că zona actuală a comunei Luciu a fost locuită încă din epoca bronzului (2000-1200 î.Hr., sfârșitul neoliticului, începutul epocii bronzului), primele aşezări fiind identificate pe locul actualului sat Caragele. Obiectele de silex, ceramică și bronz descoperite în zonă sunt atribuite culturii Gumelnița. De asemenea, în zona satului Caragele, istoricii au identificat o necropolă ce ar aparține secolelor II – V d. Hr., iar în zona actualului sat Luciu au fost scoase la suprafață urme ale culturii Carpice. Obiectele de ceramică daco-romană descoperite în zonă confirmă, de altfel, teoria specialiștilor.

        Documentele de arhivă consemnează, la începutul sec. XVIII, existența unei înșiruiri de târle (târlași), de-a lungul șoselei de astăzi, mai precis pe traseul Caragele – Luciu – Largu. Târlașii erau păstori munteni care îşi organizau stânele în mici grupuri, relativ izolate, în apropierea drumului oilor (al transhumanței). Se pare că în jurul anului 1755, moșierul Cristache Chirculescu a grupat șerbii din zona Târlești lângă conacul său, astfel luând ființă satul. În 1860 moșia trece în proprietatea lui Alexandru Nicolescu, pentru ca, treizeci de ani mai târziu, în 1891, aceasta sa fie vândută moșierului și cunoscutului om politic Alexandru Marghiloman.

        În urma aplicării reformei agrare din 1920, moșia lui Alexandru Marghiloman este împărțită țăranilor localnici. Consemnată în hârtiile istorice ca așezare mai veche, satul Caragele era cunoscut pana în timpul lui Vodă Caragea, sub denumirea de Țuguiați. Acest din urmă nume se trăgea, se pare, de la căciulile negre cu țugui, pe care localnicii de aici le purtau pe cap. În timpul unui scurt popas făcut de domnitorul fanariot Vodă Caragea, acesta a hotărât ca de atunci satul sa poarte un nou nume: Caragele.

        Vatra satului Luciu a început să se contureze după 1755, când o parte din vechii târlași au preferat sa populeze malurile bălții actuale, veche de 250 ani. În opinia lor, malurile înalte cu stuf, sunt de fapt malurile râului Buzău, care ulterior si-ar fi schimbat cursul. Balta, poziționată în nordul satului Luciu, și-a păstrat de-a lungul timpului un luciu curat, fără iarbă, localnicii numind-o „luciul bălții” sau „lumina lacului”. Mai târziu, pornind de aici, locuitorii au dat propriului lor sat denumirea de Luciu.